Azi o să vă iau cu mine la serviciu fiindcă se pare că acasă numai năzbâtii faceţi.
Aşa, alegeţi-vă un loc în cabinet. Nu, nu pe scaunul pacienţilor fiindcă acolo-i aşez pe ei, altfel se prăvălesc pe patul de consultaţii şi încep să dea din picioare precum copii şi, în afară de fapul că-mi murdăresc cearşaful, îmi distrag atenţia. Da, pe scăunelul ăla e numai bine. Voi va trebui să tăceţi, iar eu o să vă povestesc în şoaptă despre pacienţi.
Doamna A. Mama unei prietene, ceea ce nu mi-o face defel mai simpatică… Apucată rău de tot! Îmi povesteşte despre durerile ei de picioare, exemplificând extrem de violent toate astea: îşi prinde glezna cu o mână şi o răsuceşte puternic, ca să am o imagine cât se poate de clară a suferinţei ei. Apoi se bate peste piept cu pumnul, indicându-mi sediul altei dureri care o apucă năpraznic câteodată, seara. Mi-ar fi ajuns câteva cuvinte, dar femeia are simţ dramatic şi trebuie să şi-l manifeste, să ajute răul să iasă din ea. Reuşeşte să mi-l lepede mie plocon şi iese uşurată din cabinet lăsând locul unui bebeluş venit la vaccin…
Bebeluşul… O fetiţă superbă, cu ochi albaştri, dar nu acel albastru de plumb pe care-l au sugarii până pe la 7-8 luni, când li se stabileşte culoarea definitivă. La ea e clar că îi va avea azurii, ca ai tatălui ei, care o însoţeşte în lipsa mamei internate la… Oncologie. E ţinută în braţe cu infinită iubire de sora mai mare, în vârstă de 16-17 ani, care a apucat să-şi cunoască bine mama până acum, nu ca fetiţa asta care probabil că nu va avea ocazia… Mi se pune un nod în gât privind-o. O consult, apoi o vaccinez, străduindu-mă să simtă cât mai puţină durere fiindcă ştiu că va avea parte destulă de aşa ceva când va mai creşte.
Următorul pacient: un domn de vârstă medie, divorţat. Fosta soţie (cuplată acum cu un junior), fiica şi fiul lui sunt tot pacienţii mei, aşa că ştiu, din păcate, destul de multe lucruri despre el deşi nu ţineam să le aflu. Ce vreţi, oamenii îi tratează uneori pe medici ca pe nişte confidenţi… Ştiu că mă minte când îl întreb anumite lucruri, dar nu-l pot contrazice fără să-i dau de gol pe ceilalţi membri ai familiei care şi-au bătut gura în ce-l priveşte… Îi scriu tratamentul ţinând seama de hibele lui nedeclarate şi îi dau o trimitere la dermatolog.
Pe doamna care urmează o ştiu de când avea coşuri pe faţă şi când a venit să mă întrebe dacă poate rămâne însărcinată în cazul în care face sex anal. Nu mă şochez eu prea repede, dar atunci am rămas fără grai. O priveam şi mă întrebam dacă la cei 15 ani ai săi epuizase chiar toate poziţiile şi experimentele sexuale de a ajuns deja la uşa din dos… Acum e femeie în toată firea, mamă de copii. Toată nebunia aia de care fusese cuprinsă atunci pare a fi dispărut ca un fum. E mai degrabă placidă şi resemnată în postura ei de acum.
Vă las un pic fiindcă sunt chemată la masă. K. e navetistă, aşa că a reuşit să impună aici un obicei de-altfel sănătos. La 9,30-10 ne mobilizează pe toate la mâncare. Obişnuiam să molfăim în grabă, între doi pacienţi, câţiva biscuiţi, o bucăţică de ciocolată sau o banană până când a venit ea să ne amintească de faptul că în Codul muncii e prevăzută şi ora de masă. Aşa că participăm fiecare cu ce am adus de-acasă şi ne apucăm de mâncat şi povestit. E singurul moment al zilei în care putem vorbi de-ale noastre. Asta, dacă n-avem spectatori, fiindcă se mai întâmplă să se lipească câte un pacient (de regulă, femeie) de scaunul din sala de tratament şi să ne numere îmbucăturile. Fetele nici nu le bagă în seamă, dar pe mine mă deranjează, aşa că îl/o invit în sala de aşteptare. Ieri am făcut acelaşi lucru cu o doamnă înfoiată care intrase neanunţată şi se aşezase pe scaunul cu pricina, butonând la telefon şi bâţâind a nerăbdare dintr-un picior.
-Sunt şi eu medic, a replicat ea ofuscată când am “băgat-o” afară.
N-o ştiam. Mi-au spus apoi fetele că obrăznicătura e conferenţiar universitar, fiică de Mare Profesor la rândul lui, o tipă care îi ia la rost pe pacienţi dacă îndrăznesc să-i zică doar “doamna doctor”, uitându-i titlul academic. Pagubă-n ciuperci! Ar fi avut vreun rost să ne asiste în timp ce mâncam doar de ar fi fost dietetician şi am fi chemat-o să ne supravegheze şi să ne dea sfaturi nutriţioniste.
Înapoi în şut!
Tânăra pe care o vedeţi acum mi-e pacientă de când îi dădeau dinţii de lapte. Acum e ditamai domnişoara, cu forme planturoase şi privire şăgalnică. Roşeşte povestindu-mi lucruri pe care colegele ei de generaţie le-au “fumat” de mult. Mi-e dragă prospeţimea şi curăţenia ei sufletească şi-i doresc să şi le menţină cât mai mult timp de-acum încolo pentru că e tare frumoasă aşa cum e acum.
Doamna care urmează e taman la polul opus ei. Bătând lejer spre 80 de toamne ofilite, măcinată de boli şi de o nemulţumire cronică. E încă frumoasă dar teribil de murdară. Bluza galbenă are o dungă de jeg la guler şi e înmuiată de transpiraţie nouă, peste cea veche, la subţiori. N-a lucrat nici măcar o zi în viaţa ei iar acum e nevoită să trăiască din pensia de vârstă a soţului şi cea de boală a fiului crescut cu bonă până la majorat. Nevastă de fost ştab, a avut mereu menajeră iar de copil s-a ocupat altcineva, fiindcă o obosea. Acum n-are bani nici măcar să plătească pe cineva să vină lunar ca s-o scoată din mizerie. N-a învăţat nimic din viaţa asta, pentru că se comportă de parcă alţii ar fi de vină că şi-a petrecut tinereţea şi maturitatea în faţa oglinzii şi la plimbare, iar acum abia are după ce bea apă. Privind-o, gândul mă duce la mama mea care s-a sculat o viaţă întreagă la ora cinci, a mers la serviciu, apoi, întoarsă acasă, a gătit, a făcut curăţenie şi teme cu mine, culcându-se aproape de miezul nopţii, ruptă de oboseală; dar acum are o pensie decentă, o sănătate relativ bună pentru vârsta ei şi siguranţa zilei de mâine…
Ah, dar seria neagră pe ziua de azi nu se încheie aici fiindcă iată-l pe domnul T, coşmarul meu şi al asistentei. Lu’ ăsta-i plouă întruna. Şi-i mai şi bate vântul pe flancuri, stricându-i freza şi încurcându-i circumvoluţiunile cerebrale. De fiecare dată apare aici cu o problemă nerezolvabilă. De data asta s-a prezentat cu o recomandare mâzgălită de un specialist pe ceva care cu greu poate fi luat drept Scrisoare medicală şi pe care noi ar trebui s-o traducem printr-o reţetă compensată. Trecând peste faptul că nu avem voie să transcriem prescripţiile altor medici, omul deja are reţetă de boală cronică pe luna asta, deci şi dacă aş încălca indicaţiile Casei de Asigurări şi aş vrea s-o scriu, nu pot. Îi explic frumos specimenului cum stă situaţia şi-i recomand să se întoarcă la specialistul cu pricina ca să-i ceară să finalizeze actul medical scriindu-i-o, aşa cum de altfel e obligat s-o facă.
-Ei asta bună! sare pensionarul de c… călcâie în sus. Domnul doctor n-are timp de nimicurile astea. El consultă pe bani!
-Tocmai de-aia, dacă tot o face pe bani, măcar să şi-i merite.
Pleacă bodogănind ceva, dar zău dacă mă interesează ce. Omul ăsta m-a ameninţat de nu ştiu câte ori că mă reclamă la forurile superioare încât l-am rugat să-şi găsească alt medic de familie, dar n-o face fiindcă i s-a dus buhul şi nu se leagă nimeni cu el la cap.
Dar văd că vă foiţi deja, semn că v-aţi cam săturat de atâtea poveşti, nervi şi suferinţă. Hai, ieşiţi un pic la aer, că eu mai am vreo zece reţete de boli cronice de scris, după care vă iau cu mine pe teren, că şi acolo-i distracţie. Până când vin şi eu, poate ajustaţi un pic, cu foarfeca asta, gardul viu din faţa cabinetului, pe care Asociaţia de proprietari din blocul unde funcţionăm consideră că trebuie să-l întreţinem exclusiv noi, uitând că aparţine de fapt tuturor locatarilor…
